"Septuaginta" este versiunea in limba greaca a primelor cinci carti ale Bibliei ebraice, respectiv a Pentateucului. Ulterior, denumirea s-a extins asupra tuturor cartilor Vechiului Testament. Legenda, transmisa noua de Scrisoarea lui Aristeassi de Philon din Alexandria spune ca traducerea respectiva a fost opera comuna a saptezeci sau, dupa o alta varianta, a saptezeci si doi de intelepti evrei, alesi cate sase din fiecare trib si ca ea s-a realizat la Alexandria, in secolul al III-lea a. Chr., sub domnia lui Ptolemeu al II-lea (285-247). Scopul traducerii nu se cunoaste cu precizie (probabil pentru a suplini uitarea limbii ebraice de catre evreii din diaspora). Conform altei ipoteze, Ptolemeu insusi s-ar afla la originea initiativei, din dorinta de a cunoaste codul de legi al unei comunitati importante din Egipt, cum era comunitatea evreiasca.

Aceasta traducere nu trebuie izolata de contextul — social, cultural, politic — al epocii. Ea formeaza un capitol — ce-i drept, privilegiat, intrucat este vorba de insasi Cartea Sacra — din bogata literatura iudeo-elenistica care include, printre altele, opera lui Philon din Alexandria, Scrisoarea lui Aristeas, Psalmii lui Solomon, oracolele sibylline, cronicile lui Flavius Josephus etc. Pana la inceputul erei crestine evreii folosesc Septuaginta fara urma de suspiciune. Repingerea ei categorica se manifesta o data cu aparitia crestinismului. In secolul I p. Chr. rabinii stabilesc canonul Bibliei ebraice, sensibil diferit de versiunea oferita de Septuaginta (celebrul "conciliu" de la Iamnia). Dusmania dintre cele doua religii—iudaica si crestina — are drept consecinta inmultirea traducerilor cat mai aproape de originalul iudaic, ca replici intentionate la versiunea Septuagintei. Cunoastem cele mai importante traduceri ulterioare dinHexapla intocmite de Origen, un fel sinopsa pentru Vechiul Testament crestin (prescurtat VT).

Hexapla punea in paralel, pe sase coloane, urmatoarele versiuni ale VT: 1) ebraica 2) ebraica in caractere grecesti 3) versiunea lui Aquila 4) versiunea lui Symmachus 5) Septuaginta 6) revizuirea lui Theodotion. Asadar, cum afirma Alfred Rahlfs, Origen dispusese intr-o ordine "descrescatoare" versiunile VT, coborand de la originalul ebraic (limba pe care el nu o cunostea decat foarte sumar), prin traducerile ad verbum (ale lui Aquila si Simmachus) si pana la traducerile mai libere (Septuaginta si Theodotion, care este, de fapt, o revizuire a Septuagintei). Dupa Origen, Septuaginta s-a mai bucurat de doua revizuiri: aceea a presbiterului Lucian, intemeietorul scolii exegetice din Antiohia si a palestinianului Pamphilus, discipol al lui Origen si maestru al lui Eusebiu din Cezareea. Cele doua revizuiri exprima viziunile teologice si hermeneutice a doua scoli total diferite. Revizuirea lui Lucian tinde sa "lamureasca" toate punctele obscure; a lui Pamphilus e mai "ezoterica" (pastrand obscuritatile, interpretate ca atare de catre Origen). Cele mai importante editii moderne complete ale textului grec sunt: H. B. Swete, The Old Testament in Greek according to the Septuagint, Cambridge, 1889-1894; A. Rahlfs, Septuaginta , 1926 (retiparita adesea). O editie critica noua este in curs de realizare la Göttingen.